Nu scriu, ci sunt un simplu instrument al oniricului, fiica unui creator din care toate s-au născut prin logos. Sunt o părere de rău din care încerc să las pe unde trec numai bine, iar dacă simt ceva, atunci când nu sunt ocupată să mor, o fac pe foaie, mereu cu cearneală, mereu de mână. Sunt un om trist, care trăiește mult prea puțin în realitatea imediată și mult prea mult între file. Citesc precum un muribund își privește pentru ultima dată pruncul, pentru că singura mea rațiune de a exista e cartea și toată minciuna frumoasă pe care ea a dăruit-o omenirii. Și mai presus de toate, tac. Știu să dispar. Sunt un film mut fără imagini.
„Remarcabilă este, înainte de toate, în romanul Ștefanei Dicu, miza. Din cel puțin trei perspective: a. este un roman de tip „being JM”. Suntem, adică, deși este scris la persoana a treia, în mintea personajului principal, Olga, suferind de schizofrenie (dar asta aflăm în ultima pagină), ne pierdem în „realitatea” alternativă pe care ea o trăiește. Dar nu este un roman despre psihopatologie. A doua miză, b. este rafinamentul, avem de-a face cu un roman crepuscular, de un estetism decadent, provocator calofil, cu obsesive, fastuoase descrieri de senzații, culori, obiecte, interioare, grădini, veșminte, mâncăruri, băuturi, parfumuri dramatic opuse cacofiliei generalizate a prezentului. Este o materialitate halucinatorie prin acumulare, strivind receptorul și sugerând perfect de-dublarea lumii narative. Spațiul este absolut închis, un conac de o eleganță până la cel mai mic detaliu și un bun gust fără rest, copleșitoare. A treia miză c. este erotismul puternic, abordat fără pudibonderie, dar fără să cadă nicio clipă în vulgaritate. O adevărată performanță. Este una dintre cele mai puternice narațiuni despre dragoste și moarte pe care le are literatura noastră recentă. Pornind de aici se poate citi romanul, care nu este neapărat unul de analiză psihologică, deși se bazează pe un caz patologic, ci unul pur și simplu despre dragoste ca absolut existențial și funcționarea complicată a sufletului. Despre cum se naște povestea compensatorie în dublul fantasmatic.” - Christian Crăciun
„Ștefana Dicu debutează, curajos și promițător, cu un roman în care dragostea pare a intra mereu în formula nepotrivită. Tribulațiile erotice ale eroinei se condamnă la un circuit vicios definit prin slăbiciune, tentație, insatisfacție, experimentalism necontrolat, alimentat de stihia fricii de singură- tate, însă toate acestea sunt salvate, în plan literar, de inteligenta transformare a frivolității în laborator de autoanaliză, a cercului vicios erotic în ocazie de maturizare personală. Febra orientală este o poveste care produce impresia vie a plauzibilității, se citește cu sentimentul că asiști la scene de via- ță reală, convertind plăcerea lecturii în observație directă asupra unor caractere și situații concrete. Arta scheciului, cu care realizează câteva portrete expresive, în vecinătatea grotescului uneori, coerența narativă, ironia și zeflemisirea de sine sunt abil practicate, parcă din instinct mai mult decât din știință, anunțând o voce literară nouă, originală, care convinge prin autenticitate și lipsa laborioasă de orice emfază jonglată.” - Vianu Mureșan
„Încă din Febra orientală, ca scriitoare, Ștefana Dicu îi oferă cititorului exemplul puterii de a sonda, de a expune tragicul, grotescul, sublimul, bubele, puroiul, lacrimile, dar și adierile celeste, adâncimile iubirii. Trecerile de la duioșie, eleganță la grotesc, la caricatură sunt, cred eu, o notă distinctă a stilului Ștefanei Dicu; poate, într-un fel unic, să-și dezbrace personajele, să le îngloade, să le privească schimonosindu-se, dar să le și spele leșul, să le ceară iertare. Expresia fină a descrierilor, grija pentru limbă, atenția pentru toate suprafețele personajelor, dar și pentru adâncimile lor, fac din cel de-al doilea roman al Ștefanei Dicu o lectură savuroasă, senzuală, în care teme precum: iubirea, rătăcirea, boala, moartea, dar și una brutală, din cauza tragismului acestei eroine Olga, ce nu seamănă cu nimeni, ce pare să-și tragă seva, ca un copac tăiat, dintr-un loc știut doar de ea.” - Simona Poclid
„Autoarea alege, așadar, modul narativ cel mai dificil: descrierea. Abundența frumosului dă, prin insistență, un supra-semn, marchează o desprindere de real (ce-o fi acela?), un fel de cu totul altfel, neverosimilul unei asemenea eleganțe în detalii este marca universului alternativ în care se află personajul. Și tot ea marchează o lentoare halucinantă a mișcărilor, suntem parcă într-un slow motion, căci oniricul este un sinonim pentru ce se întâmplă din punct de vedere psihic. Olga are ceea ce aș numi un fel de imaginație a obiectelor, toate au o prospețime de început de lume, parcă acum sunt făcute, mai curate, strălucitoare, rezonatoare, parfumate, catifelate, armonioase decât într-un muzeu. Senzorialitatea și senzualitatea muzicale se desfășoară amplu, în falduri grele, pe tot parcursul romanului.” - Christian Crăciun
„Ceea ce a reușit Ștefana Dicu, printre altele, să creeze prin acest roman, dincolo de puterea poveștii, constă într-un artificiu narativ, o anumită tehnică de îmbrăcarea a bolii și durerii, în definitiv, a morții, asemănătoare unui bun număr de magie. Impactul destinului Olgăi este, în final, mai puternic și mai apăsător decât ar fi fost printr-o expunere fățișă, abundând în imagini clare ale „condiției” ei, asupra cărora „mărturiile” literare sunt încă puține.” - Simona Poclid
„Palmse este cel de-al doilea roman semnat de tânăra scriitoare Ștefana Dicu, cartea de debut fiind Febra orientală - Candoarea de a iubi în umbra vinovăției (2017). Ca și în primul său roman, autoarea situează în centrul narațiunii femeia eliberată de orice sentiment de pudoare. În actul lecturii, cititorul descoperă o ființă de un profil psiho-afectiv și cognitiv deosebit de complex, femeia înfățișându-se în ipostazele sale cele mai intime, cele mai sensibile și imprevizibile. Palmse este, fără îndoială, un roman de dragoste, dar nu este vorba despre o dragoste platonică. Erotismul pendulează între două extreme: frumos și urât. Autoarea sapă în adâncul ființei până o dezgolește de tot. Expunând și hiperbolizând cele mai obscure aspecte ale vieții umane, Ștefana Dicu reușește să estetizeze viciu, violența, boala, vulgaritatea ș.a.” - Diana Dementieva
„Oamenii vor uita ceea ce ai spus, vor uita ceea ce ai făcut, dar nu vor uita niciodată cum i-ai făcut să se simtă.” - Maya Angelou
2025 Ștefana Dicu. Toate drepturile rezervate.
